Un gând prostesc îmi spune că voi privi odată stelele înecându-se în mare, eu mă voi pierde dincolo de zenit și voi gusta apoi din soare. Stelele-mi vor picura pistrui pe chip și raza de lună îmi va fi agrafă. Iar ziua, luna va străluci peste soare. Voi scăpa stropi galbeni peste nori, iar soarele, de invidie, se va face roșu. Fără alte stele, soarele pălind în urma lunii, voi dansa în jurul luceafărului. Aș păși sfios peste rogvaiv, dar apoi nu-mi va mai fi teamă că voi cădea. Cerul va arde în violet, iar cenuș-ai va fi albastră . Cenușa o voi sufla peste văi sculptate-n jocuri copilăroase. Mă voi așeza apoi pe iarbă și voi privi oceanul de deasupra mea care, la un strănut se preface în sirop de vișine parfumat. Mă voi juca cu timpul, voi respira viața însăși și tot ce înseamnă ea . Îți voi respira viața, un aer rece în pieptul meu. Acolo tu nu exiști, ești doar picături de rouă în diminețile răcoroase. Voi lua clipele în palme și le voi risipi peste ocean. Îmi voi scrie gândurile pe nori cu creioane cerate. Voi rătăci încotro va bate vântul.Voi sfida ceea ce numim realitate, căci aici voi existați doar prin gândul meu! Și după ce mă voi fi plictisit, voi rupe o fărâmă de nor, voi șterge totul, iar apoi o iau de la capăt...Timpul? Ce e ăla?
Eu nu cunosc așa ceva!
Eu nu cunosc așa ceva!
